și vine Huxley
giaba cafea... a se citi: am teminat și Domnul K. eliberat chiar în această dimineață. și îs foarte încântat de ea. iar ce e mai ciudat: când am citit Procesul ,prin liceu, eram departe de extazul acesta concentric. de ce spun concentric? pentru că Vișniec nu-mi e deloc străin. pe Kafka îl știam atunci doar prin acel renumit roman. e drept, nu e chiar ok să îți placă mai mult un omagiu decât originalul, însă eu cred că, deși nu l-aș mai relua, romanul acesta al lui Matei e superb. eu nu aș fi putut scrie așa ceva la 32 de ani, când a fost scris (1988) și se vede că nu a umblat pe el (romanul fiind publicat în 2010). bref, o carte limpede-fumurie care îți lasă un gust rece-profund-nostalgic-sărat ca apa mării când înotând mai iei fără să vrei câte o gură...
încă sub impresia finalului acestui omagiu kafkian, când recunoașterea universului particular dar și sentința că oamenii sunt uneori și numere (citez din memorie) îmi lasă o senzație de neputință în prisma propriei existențe, vroiam să continui cu Sindromul de panică în orașul luminilor. totuși, prin nu știu ce magie, am respins acest gând, am respins și următorul gând cu Jocul de smarald, și am ajuns la Huxley. cu nota că: lecturi de subsol și evadat din sfera defetistă a realului vor rămânea: Femei și câte un eseu de Borges.
trezit pe la 4.00 a.m. după un duș fierbinte, am savurat libertatea pe care o poate aduce cu ea liniștea. ceva paradoxal totodată, pentru că poți fi foarte impregnat de liniște chiar în captivitate fiind. însă cele două liniști diferă diametral opus. în timp ce prima este ca mierea ce curge turnată într-un borcan și privită peste umărul gol al unei femei frumoase necunoscute, a doua liniște este cum căderea unor soldați într-un film secerați de gloanțe în timp ce privești plasma cu sonorul luat și vine un cadru cu un băiețel lovit brutal, cu mult sânge pe față. cam așa văd eu cele două stări...
