hei tramvai
am trei prieteni, printre alții (dupe cum se va vedea), foarte buni. înspăimântător de buni. unul e Cristi, al doilea e Gaudeamus și al treilea e Praf. bine, veți zice, iată un om fericit. al dreaq de fericit, am să adaug eu. pentru că pretenii ăștia, ca orice prieteni bine intenționați, în cugetul lor de prieteni adevărați, îmi doresc binele suprem. ieri zice Gaudeamus: deci băi Paul, frate să moară mama mea, de ce nu îți iei și tu nevastă, să faci copii, să fii și tu în rândul... și aici tuși puțin, îi tremură gușița, dar continuă: lumii. io îl privesc ca dintre murături, cu drag adică și doar mă strâmb la el. ce știi tu bre Gaudeamus-țoale-inimă-de leu-penicilină, am mormăit în barbă (nici o aluzie la hituri)?! da mă Paule, zice și Praf (că eram toți patru la Trei lalele jumate), nu vezi cum mângâi sufletul cu înțelepciunea ta de sorginte divină și tămăduiești sufletele de prin preajmă a?! nu e păcat să risipești atâta bunătate de privighetoare în lan când dă grâul în pârg și se roșesc primele cireșe de te ridici în văzduh până la numele curcubeului (nicio aluzie la carte)?! bre Praf, ești ingenios, văd (o luai eu pe ocolite), dar trebuie să resping afectul tău pășunist aflat la limita superioară a îmbulzelii și îl bătui duios cu palma pe spate. Hăhă... se băgă Cristi, e unu zero pentru Barsa. Chiar așea mey Paule, wtf, plm, tre să fii abstract ca să nu te însori până acu și să tivorțezi te mai multi ori, nu ai zis tu că orice juvenil ar face asta? (așa se alinta el, stâlcind cuvintele și auzind și ce nu am spus). Oricum era o atmosferă de poveste la Trei lalele jumate, cu mult chef, bun gust și hărmălaie de sărbători.
la ora asta parcă îmi aud sângele prin vene. am ajuns la capitolul șapte din cartea Sylviei Plath. se pare că ea va fi prima terminată. am să las eseurile lui Jorge Luis și am să-l amân și pe Bukovski. toate pentru că m-a cucerit stilul ei. nu că ar fi cine știe ce, dar îmi lasă impresia că aș putea să o recitesc. iar pe mine asemenea cărți mă prind, mă cuceresc, fascinează.
mama a avut câteva zile grele. cu inima. a fost și la spital. m-am îngrijorat. dar a trecut. mi-e atât de dragă când suntem toți și ea povestește ceva apoi râde și în râsul ei mă ascund de toate zilele negre. uneori mă surprind gândindu-mă la copilărie, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, și nimic nu e mai frumos ca atunci când venea Lory și ea ne făcea ciocolată de casă. apoi noi ieșeam pe afară și știu că pe cât eram noi de fericiți pe atât era ea de bucuroasă, obosită de gătit, dar bucuroasă.
