să dăm ploii ce e al ploii
... lună domoală, cu alinările ei, cu micile gesturi care te bucură, cu marile deznădejdi potolite... o acalmie rodnică, un registru cald și tomnatic al sentimentelor... momentele acelea când după un somn de după-masă stai la taclale cu cineva drag într-o penumbră binecuvântată și universul se întâmplă și vă povestiți vise și deveniți, odată cu apusul, visuri...
e mai bine. a trecut un val. acum aștept să văd, printre lecturi lăsate, amânate, părăginite, cum evoluează durerea, starea de politețe a ei, starea de relaxare a umbrei mele. mulți prieteni de nădejde, multe cuvinte frumoase, crescătoare, aducătoare cu finețea unui colier purtat de o regină din vremuri. e ceva ce toarce în mine... ceva ce toarce...
aștept cu mai puțină curiozitate albumele LP, London Grammar, Blackfield... văd în gutuiul mic, tânăr, dinspre fereastră, câteva fructe și le mângâi verdeața și rotunjimea... poate așa e viața... o mângâiere a ceea ce vei fi, da poate asta este...
am pus în bibliotecă orașul cu un singur locuitor și tare mai sunt prins de versul lui Matei, mi-ar fi plăcut să citesc și poeme de Andrei, dar cine știe cum erau... cred că faine, totuși, da... așa cred.
în rest... aproape, acușica mai bătrân cu un an. și ce an, și ce bătrân! și ce aproape și ce acușica (smile).
