vestitorii iernii
e prima dată când aud vântul vâjâind a iarnă. și, cu toată marja mea de adult, tot îmi place că vine iarna. tata fredonează un cântec drag lui și se pregătește de muncă. aud versurile pe care le-am reținut involuntar. sunt ale unei piese populare de o frumusețe rară. ceva în genul: însoară-te bade-al meu/ că și eu m-oi mărita/ mai la deal de casa ta/ și ți-oi rupe inima... apoi iar aud vâjâitul neterminat al vântului izbit în geamuri și în pomi și în puținele frunze rămase. cad în pat obosit și mă pun la somn. după o zi relativ ușoară. ca o pană de pelican. (vezi pelicanul formației pasărea colibri)
printre altele am urmărit aseară person of interest. un serial în care personajul principal vorbește de parcă ar șopti șocat de nota de plată sau și-ar spune gâjâit ultimele cuvinte înainte de a muri. greu de înghițit treaba asta. ca și ideea pe care merge serialul aflat la a treia serie. oricum am da-o însă, inteligența artificială captează interes încă, chiar aberant folosită, prin diverse filme. dar ce poate fi mai relaxant decât o evadare de acest gen, unde ai tot timpul ceva halucinant de criticat. poate am să adorm privind. mai știi?!
reluasem fiesta pe la 5.00 și am ajuns la capitolul XII. apoi am văzut pe raft o carte citită și cumpărată în facultate (pliculețul minervei de umberto eco). și m-a ispitit. țin minte clar când am citit-o prima oară. chiulisem de la un curs de literatură comparată. și ploua. eram singur în camera din campus. era tot toamnă. tot noiembrie. am răsfoit-o cu drag, cu un fel de pioșenie după care m-am echipat de lucru. se făcuse 7.30. nu știu ceva pe lume care să treacă mai repede și mai decisiv ca timpul. știu, nu sunt primul care constată chestia. dar eu când o spun, o spun neutru. cu acea neutralitate pe care o are apa în fața culorii, mirosului și gustului. cu acea neutralitate cu care un copil ia o factură căzută de pe frigider și o privește.
