taciturnii... îngerii toamnei
... nu sunt eu gorobete, dar a trecut vara pe lângă mine. așa am impresia. cu escapadele în Ardeal, cu lecturile locavore, cu oamenii care m-au înfășurat în dragostea lor definitiv, cu atâtea apeluri și izolări, cu alte piesaje adâncite pe retină. cu toate acestea s-a dus vara. castanului din curte i s-au uscat aproape toate frunzele... deși mai era vreme... mai era vreme... îmi trebuie un bricolaj pe aici, ceva, să mă prindă ploile activ...
mă bucur pentru fiecare pagină citită, pentru fiecare sms amintitor, pentru fiecare chip drag ce strălucește în mine ca bucuria. de mult așteptam un timp prielnic să mă desprind de senescență, să îmbogățesc uraniul din zilele mele, să explodeze armonia fecundă, clară...
am aflat, într-una din deplasările mele, întâmplător, că George Geacăr nu mai e cu noi. m-a umplut de durere și amărăciune vestea. mi-era drag, atât de puțin cât l-am cunoscut, virtual și prin întâlnirea fabuloasă din întâmplări minunate cu câini, mai apoi poemele memorabile... s-a stins un mare poet român, un mare tată, soț, bunic, OM. pentru el, pentru amintirea lui sper că se vor face multe, trebuie să se facă multe... condoleanțe, literatură română!
... și septembrie intră plăpând, cu pașii numărați în minunile care vor veni, vor ajunge și eventual, vor locui cu cei ce nu știu să disprețuiască...
